16 decembrie 2020. Cu un an în urmă și doar două luni înainte de pandemie, apusul m-ar fi prins stând cuminte în casă, pe canapea, visând la locuri exotice și cu mult mai multe grade în termometre.
Mă consider unul dintre norocoși, în lupta cu virusul ăsta nebun. M-a schimbat. M-a scos din visare și m-a dus în realitate. Mi-a luat gândul de la palmieri și m-a plimbat printre brazi. Mi-a purtat picioarele prin munți și văi, delte și creste. Toate ale noastre! Mi-a arătat România ascunsă până acum de privirea mea și, cel mai important, m-a conectat cu vechea-mi pasiune, fotografia. M-a transpus de la „portrait” și „street photography” la „landscape” și „wildlife”. Sau, altfel zis, m-a dus pe drumul „de la comoditate la anduranță”.
Vara și începutul toamnei m-au trezit în multe dimineți odată cu soarele, pe barcă, prin tufișuri, să urmăresc în tăcere egrete, pescărași albaștri și corcodei cu boboci în… Citește în continuare pe National Geographic Romania