Noi contra voastră.

Joi, 7 decembrie
Churchill, Canada

Astăzi, pentru prima oară, am avut ceva stabilit în program. Știam că la 12 urma să vedem un „bear lift”, așa că ne-am pus pe poziții cu vreo jumătate de oră mai devreme. Pentru nimic în lume nu am fi vrut să ratăm așa ceva, un moment incredibil, care se întâmplă doar de câteva ori pe an. Am privit lung la porțile imense ale închisorii, de parcă așteptam la „Surprize, surprize”. La 11:57 s-a ridicat ușa, iar din spatele ei au ieșit patru oameni ce „plimbau” un urs pe o targă trasă de un ATV, culcat pe burtă și legat la ochi. Arăta fix ca porcul nostru înainte de tăiere. Cu un ochi plângeam, fiindcă era o imagine destul de dramatică, iar ursul se afla într-o ipostază vulnerabilă, cum n-am mai văzut vreodată. Cu celălalt ochi zâmbeam și mă bucurăm că urmează să fie eliberat, chiar acum, când golful e proaspăt înghețat iar el poate să plece, în sfârșit, după hrană. De la închisoare la festin. Am urmărit apoi cum e dat jos de pe targă și întors pe spate cu lăbuțele pe piept, ca un om pregătit pentru înmormântare. Atunci a început elicopterul să se apropie încet și să se ridice ușor odată cu ursul, care acum dormea inconștient într-o plasă ca un năvod. Pe măsură ce elicopterul se înălța, ursul se plia mai bine pe forma plasei până a ajuns, în final, să arate ca un pui nenăscut încă, încolăcit în burta mamei. Câte scene am văzut, atâtea închipuiri și emoții am avut. Mi-am revenit abia când am văzut cum zboară ursul și e dus sus, până când mai rămâne doar un punct pe cer. Parcă abia m-am trezit din vis. Oare să fie o pasăre? Nu, e ursul care zboară!  (fragment din „Jurnal de NORD”)

Marți, 16 iulie
București, România

Mă uit neputincios la știri și urmăresc cum ne pregătim să omorâm aproape 500 de urși bruni pe an. Jumătate cât numărul total al celor din Churchill, capitala mondială a urșilor polari. Un număr dublu față de cel al urșilor polari din Svalbard, poarta de îmbarcare spre Polul Nord. Nu vă spun nimic cifrele astea? Mai mult ca sigur nici autorităților nu le spun nimic cifrele cu care jonglează după bunul plac în perioada asta și pe baza cărora iau decizii în numele nostru și spre binele tuturor (doar a unora dintre ei, în funcție de interes).

Și înainte, și după ce m-am îndrăgostit de natură, am considerat vânătoarea utilă. Am fost judecat aspru și mi s-a întors spatele când am spus că are și ea rolul ei. N-am avut dreptul la replică fiindcă oripilarea inițială le-a încețoșat gândurile partenerilor mei de discuție. N-am mai apucat să menționez cuvintele „etic”, „responsabil” sau „în parametri”. Era de ajuns simplul fapt că un fotograf putea rosti cu voce tare cuvântul „vânătoare”.

Deși sunt o fire nerăbdătoare, impulsivă și uneori duc lucrurile până la paroxism, cred foarte tare în echilibru. Știu cât de greșit e să mergi în extreme. Am auzit ONG-uri care, prin declarațiile lor radicale, dădeau de înțeles că viața animalelor e mai presus de cea a oamenilor. Astăzi, dacă împușc un urs în legitimă apărare dar fără martori, risc între 6 luni și 3 ani de închisoare, plus câteva zeci de mii de euro amendă.

Am trăit 45 de ani într-o Românie cu autorități corupte, ale căror scopuri sunt oricum, dar nu nobile. Văd din ce în ce mai multe companii premiate pentru grija lor față de sustenabilitate și mediu. Aceleași companii unde am bătut și eu la ușă cu schimbările climatice atârnate de gât, și mi s-a râs în față, că oricum „La NORD de cuvinte nu e despre România”.

E atâta ipocrizie în jur, că la un moment dat nici nu mai știm să o deosebim de ce-i real.

Colac peste pupăză, e an electoral, cu campanii atât de perfide, că am ajuns să numărăm câți „Ciuci” mai avem până la munte sau la mare, în loc să ne uităm la kilometraj. Și, fără niciun fel de sondaj, înțelegem ușor că poziția majorității este pro vânătoare. Dar nu aia despre care nu am reușit eu să spun mai multe, ci aia în care nu contează ce, cum, cât – important e să acționăm cât mai repede pentru „binele colectiv”. Fără cap, fără plan, fără cifre. Cu intenții ascunse.

Legi scrise peste noapte, cu mai puține detalii decât o burtieră TV? Legi vagi, generale, cu mult loc de interpretare și fără un fundament în spate, dar care să le aducă profituri uriașe băieților deștepți? O lege fără o strategie coerentă? E ca și cum ai pune implanturi într-o gură cariată, dar fără să explici pacientului care-i treaba cu spălatul de dinți. Cât de greu ne e să importăm un model care e demonstrat că funcționează de zeci de ani și dă rezultatele pe care ni le dorim?

Mă întorc la anul trecut, în ziua rece a lui decembrie, când un urs polar zbura peste Hudson Bay, cărat de un elicopter al celor de la Manitoba Conservation (departamentul guvernului Manitoba, responsabil de protejarea mediului). A fost un moment rar, unic, incredibil de emoționant și de departe cel mai spectaculos din toate expedițiile „La NORD de cuvinte”. Bun, dar care e explicația lui?

Vă mai las un paragraf din jurnalul ținut în expediția din Churchill, pentru gândurile mele la cald de atunci:

Luni, 4 decembrie
Churchill, Canada

(…) mi-au trecut gândurile negre odată ce ghidul nostru începe să ne povestească despre închisoarea urșilor polari. Am crezut că glumește sau că exagerează, până să-i văd și pe ceilalți colegi cum îl aprobă și completează informațiile. Apoi trecem pe lângă ea și-mi dau seama că e real. Aflu că-n momentul ăsta sunt 4 urși închiși – nu au ascultat de autorități, s-au apropiat prea mult (sau prea des) de oraș, așa că au fost trimiți la corecție până când îngheață golful și vor fi eliberați. Polar Bear Holding Facility se cheamă închisoarea și are 28 de celule, unele individuale, altele pentru mame și puii lor. Cât timp stau aici, urșii nu primesc mâncare, decât apă, zăpadă și aer condiționat când e cald afară. Trebuie să înțeleagă că e o pedeapsă, iar lipsa hranei nu îi afectează foarte mult (ei stau oricum nemâncați cu lunile, însă e important să nu asocieze mâncarea cu prezența oamenilor).

Mi se pare ireal ce fac oamenii ăștia pentru urși – totul, ca să nu fie nevoiți să-i omoare. Au înțeles de ani de zile cât de important e rolul animalelor în viața comunității, așa că toate eforturile lor se îndreaptă spre protejarea acestora. Au învățat să conviețuiască și au înțeles că trăiesc de pe urma lor, datorită turismului și a celor care vin să-i vadă an de an, așa că nu se dau în lături nici când vine vorba de cheltuirea unor zeci de mii de euro pentru a ține un urs în închisoare. Știu că merită, doar sunt în capitala mondială a urșilor polari. (fragment din „Jurnal de NORD”)

Astea erau informațiile primite de la localnici, informații pe care le-am găsit ulterior și pe internet. Știu că mă gândeam în acele momente la urșii noștri, la vânătoarea de trofee pentru mai multe specii, și nu-mi venea să cred că, peste ocean, o provincie canadiană cu puțin peste 1 milion de locuitori, reușește să facă un astfel de efort pentru animale. Bine, lăsând ipocrizia deoparte, efortul lor e în egală măsură pentru comunitate și economia locală, fiindcă în lipsa turiștilor care vin anual să vadă urșii polari, ei nu ar mai avea din ce trăi.

Acum, partea nevăzută a situației. La scurtă vreme după ce am rămas mut în fața canadienilor, mi s-a spus că de fapt, urșii sunt relocați în partea nordică (regiunea Nunavut), acolo unde vânătoarea e permisă (Manitoba fiind singura provincie unde e interzis să împuști urșii polari). Toți cei care trebuie relocați sunt marcați cu vopsea verde după ceafă, ca să-i poată avea mai ușor în vedere, și fiind permisă vânătoarea lor. Am rămas mut din nou, de data asta în fața realității decât la ideea închisorii, devenită chiar o poveste frumoasă prin care ursul e educat și corectat.

Costul vânării unui urs polar pleacă de la 35.000 de dolari canadieni, dar ce e important de menționat este că are loc doar în prezența inuiților, singurii care au voie să facă asta. Iar hrana revine familiei acestora (la noi, mă aștept ca în curând să găsesc specialități de urs în meniul restaurantelor). Ca să vânezi organizat un urs brun sau unul grizzly, scoți din buzunar 31.500 dolari. La noi, în funcție de exemplar, prețul pornește de la 3.000 de euro și ajunge până la 20.000 de euro (pentru marile trofee). Banii se duc la administratorii fondurilor de vânătoare, care ar trebui să se ocupe de conservare (așa cum se întâmplă în Canada). Din păcate, nu știu să dau mai mult de două exemple care chiar fac conservare cu banii obținuți în baza autorizațiilor.

Am putea să-i condamnăm pe canadieni sau să învățăm de la ei. Și cred că a doua variantă e mult mai constructivă. Ce cred eu că ar fi corect?