Mull e insula despre care nici pe google nu găsești multe informații, atât e de sălbatică. Se ajunge greu din România, iar drumul e lung, scump și cu escală (uneori scurtă, cu șanse foarte mari să pierzi avionul, așa cum am pățit în ultimul tur foto). Presupunând că ajungi cu bine la Glasgow, să nu zici hop până nu sari gardul. Primul pas e să îți iei mașina. Eu o închiriez de la Avis România. Evident că există ghișeu și în aeroportul din Scoția, dar sunt mai multe avantaje când o rezervi din țară – e mai ieftin, nu riști să fie greșită asigurarea și nu trebuie să înțelegi accentul agentului când îți spune ce nu merge bine 🙈. Iar banii ajung în țara asta, și așa amărâtă (sunt patriot, deci cumpăr românește 😏).

Bun, ai luat cu brio mașina. Acum tre’ s-o conduci. Pe cealaltă parte! Îți recomand un copilot care să nu obosească strigând mereu „dreapta, dreapta” și cu frică permanentă că o să-l bagi în șanț. Și e de preferat o mașină automată, altfel schimbătorul pe stânga o să fie un calvar. Noroc că orașul e mic, traficul acceptabil și ieși repede din el. Te îndrepți apoi spre Oban, de unde iei ferry-ul spre insulă. Cred că aici e cea mai grea parte. O bună bucată de drum e autostradă, însă la capătul ei se așterne un drum îngust, cu multe curbe și tiruri. Pe stânga ai muntele abrupt și șanțul, iar pe dreapta un peisaj de vis, în care îți recomand să nu te pierzi din prima (lasă copilotul să-l admire). Claie peste grămadă, plouă întruna, asfaltul e umed, iar stropii de la tiruri te încețoșează cu totul. Prudența și condusul foooarte încet te ajută enorm.

Ajungi în Oban (mai devreme, că ai planificat bine călătoria) și până pleacă ferry-ul, dai o fugă în piață ca să mănânci cele mai bune fructe de mare din viața ta. Sandwich-uri proaspete cu creveți, crab, somon afumat, platouri cu homar și stridii - curcubeu pe cerul gurii după un drum lung și obositor.

Nu uita să treci și pe la supermarket, pentru prețuri tot mari, dar mai rezonabile decât pe insulă. Până să afli că există și un Lidl în oraș, te duci la primul magazin care-ți iese în cale. Și acolo descoperi cu stupoare că nu au altă cafea decât cea instant (într-un articol din 2014, britanicii o preferau în proporție de 77%, față de 1% în Italia și 4% în Franța).

Te îmbarci pe feribotul rezervat din timp și după doar o oră ajungi pe insulă. Debarci în Craignure, principalul port al insulei. Primul lucru care îți atrage atenția aici sunt indicatoarele cu „atenție, trec vidre” (nu că aș fi văzut vreuna pe șosea 🫣). Acum știi sigur că ai ajuns unde trebuie și începi să simți emoțiile pe care ți le dă sălbăticia. Și pentru că ai mai învățat să conduci, poți să arunci o privire în jur și să admiri verdele crud, reîmprospătat zilnic de ploaie. Pe ici, pe colo, apare câte o cascadă, un indicator „spre castel” ori o denumire cu „loch” în ea. Te prinzi repede că asta înseamnă lac și te întrebi oare unde o fi Loch Ness-ul? – răspunsul e „nu departe”.

Mergi încet nu doar ca să te ferești de alte mașini, ci și ca să ai grijă de oile care-ți ies în cale la fiecare curbă. Pentru că de acum, wildlife e oriunde te-ai uita.

Insula e renumită pentru codalbi și vidre, dar toată sălbăticia ei e fascinantă, iar localnicii respectă și apreciază orice viețuitoare. Mulți turiști vin aici cu autocarele doar pentru „birdwatching” sau „otter watching”, un obicei pe care nu l-am prea întâlnit la noi în țară.

Ajungi la cazare după instrucțiunile foarte specifice ale gazdei – ai face bine să le salvezi din timp, pentru că în majoritatea locurilor nu ai semnal. Și când zic semnal, nu mă refer doar la 4G, ci la acoperirea de rețea aproape inexistentă, care îi dă insulei un farmec aparte și îi sporește nivelul de sălbăticie (pentru o idee mai clară, unii localnici nici nu au Whatsapp). Și, am aflat pe surse că nu sunt mari iubitori de turiști, pentru că le strică liniștea. De asta nu au construit nici poduri, ca insula să fie cât mai inaccesibilă. În schimb, dacă îți place mai mult civilizația decât sălbăticia, poți alege ca în loc de Mull să vizitezi insula vecină, Skye – un loc la fel de frumos, dar mult mai populat.

În Scoția plouă, plouă, plouă. Câteodată, norii mai fac pauze, dar nu pentru mult timp. La început te oftici și aștepți să treacă ropota, dar te prinzi repede că în ritmul ăsta o să-ți petreci toate zilele în casă, fotografiind ceașca de nes. Te speli pe ochi o dată cu apă rece, apoi cu apă caldă (unele cazări încă au robineți diferiți – un calvar existențial), te îmbraci în straturi, îți iei costumul din mușama și îți faci curaj. În câteva minute nu doar că te înveți cu vremea, dar ajungi să o iubești.

Lumina e perfectă pentru orice ai fotografia și e la fel de bună toată ziua (în traducere, nu e nevoie să te trezești dimineața).

Conduci la întâmplare pe lângă „loch-uri”. Într-o zi, cerbii te privesc curioși de pe marginea drumului. În alta, căprioarele își întorc posteriorul în formă de inimă și îți spun senine „la revedere”. Știi că atunci când o ușă se închide, alta se deschide, așa că îți continui drumul cu speranță.

Ieși din pădure și un ciuf de câmp dă târcoale șoriceilor scoțieni. Nu-l prinzi din prima – azi e prea flămând ca să stea la poză, dar mâine știi unde să te întorci.

Pe o insulă așa mică, ții minte ușor cele mai ofertante locuri și le notezi în harta minții: „aici dă târcoale bufnița”, „în pădurea de poveste e plin de ciute”, „dincolo am văzut mai mulți șorecari comuni”, „la ponton doarme vidra”, „înainte de ponton aleargă iepurașii”, „înainte de iepurași se înfoaie păunul pe drum”, „pe bușteanul din curte se odihnește măcăleandrul”, „aproape peste tot pasc oile și vacile scoțiene, cu breton - highland cows”.

Când vrei să mergi la vidre, îți rezervi toată ziua pentru ele. Nu doar pentru că le găsești extrem de greu, dar și pentru că tot procesul e foarte obositor. Dacă la căprioare sau păsări mai e cum e, vidrele nu le poți fotografia nicicum din mașină. Regula de aur e să fii la nivelul subiectului pe care-l fotografiezi, iar ele stau în apă sau pe plajă, camuflate printre algele galben-maronii, ca niște teci de fasole tari și alunecoase. Dar până să ajungi să pici pe alge, mai întâi trebuie să vezi vidrele (un binoclu ar fi de real ajutor, dar eu am uitat de fiecare dată să-l bag în bagaj). Înconjori lacurile de mai multe ori, faci du-te vino pe drumul cu o singură bandă până amețești, mijești ochii la orice piatră, încasezi din plin alarmele false și, cel mai important, nu renunți.

Cel mai ușor poți să le observi când sunt în apă, pescuiesc și scot capul să-și savureze masa.

De preferat să fie reflux, altfel valurile te încurcă cum nu se poate mai mult, ca să nu mai zic că marea e atât de mare încât nu mai există plajă.

Le-ai văzut și îți vine să fugi spre ele, dar acum răbdarea e mai importantă ca oricând. Aștepți să vezi care e următoarea lor mișcare și încotro se îndreaptă, timp în care te pregătești și setezi aparatul. E important să te camuflezi cât mai bine, dar și mai important e ca vidrele să nu te simtă și să te miști împotriva vântului. Te apropii ușor atunci când ele sunt în apă și nu te văd, iar când ies la suprafață, rămâi stană de piatră. Ai grijă la algele alunecoase și pregătește-te psihic pentru o serie de căzături, ca la patinoar, doar că pe bolovani.

Odată ajuns la distanța corectă (suficient de aproape pentru fotografiat și destul de departe pentru a nu te simți), îți faci culcuș pe plaja udă și te rogi să prinzi cadrul mult așteptat (și să nu răcești acolo unde te doare mai tare) 🙈.

Târâș devine cuvântul de ordine, cât și mișcarea de bază. Iar dacă stai cuminte și rabzi până-și termină prânzul sau cina, poți avea parte de un spectacol rar. Joaca vidrelor e o imagine de pus la cele mai frumoase amintiri și aproape că o întrece pe cea a puilor de urs. Sunt printre cele mai tandre și drăgăstoase animăluțe, iar când se simt în largul lor, se aleargă, se tăvălesc în alge sau se îmbrățișează în apă. Cu un așa comportament, nu e de mirare că localnicii din Mull le protejează cum pot ei mai bine și au grijă să țină străinii cât mai departe de ele.

Te întorci la cazare plin de dopamină, serotonină și alți hormoni ai fericirii. Simți că a meritat tot efortul și parcă meriți o recompensă, așa că-ți faci rezervare la unul dintre cele câteva restaurante de pe insulă. Îți recomand să alegi între langustine – sunt delicioase oriunde le-ai mânca, Shepherd’s pie – frige ca plăcinta de la Mc, dar e specifică Scoției și e foarte bună, Inverlussa Mussels – scoicile lor în sos de smântână, iar la desert trebuie musai un sticky toffee pudding – o ia razna glicemia în sânge, dar nu poți să ratezi așa ceva.

Dacă te știi cu pretenții, poate ar fi mai bine să mergi în Tobermory, capitala insulei, singurul loc unde ai de ales între mai multe restaurante (unul e amenajat chiar într-o fostă biserică). Când auzi capitală nu te gândi la aglomerație, mai bine imaginează-ți un orășel ca Brezoi, însă cu doar 1000 de locuitori, dar cu un port tare frumușel și cu o imagine-emblemă: căsuțele colorate care se oglindesc în apă – pare o fotografie ușor de făcut de oricine, dar nu vreau să știu cât trebuie să aștepți ca cerul să se însenineze.

Ai mâncat bine, te-ai săturat, și acum te gândești cum să-ți mai petreci restul zilelor. Păi dacă ai obținut cadrele mult visate cu vidrele (imposibil de realizat dintr-o singură încercare), ți-ai umplut cardul cu cerbi, oi, vaci, scoicari, codalbi, șorecari, bufnițe și alte zburătoare, atunci merită să dedici măcar o zi pufinilor din insula Lunga, unde e raiul lor.

Sunt atât de mulți, încât mi-am permis să despart doi dintre ei cu mâna, că se luaseră la harță și nu voiam să-i văd jumuliți de penele lor minunate.

În Lunga poți ajunge cu barca din Fionnphort sau, dacă ești masochist, din Tobermory (drumul de aici e dublu și tot duble sunt și șansele să ți se facă rău pe valurile Atlanticului). Partea bună la drumul mai lung, e că ai mai mult timp să observi focile și delfinii din larg. O altă insulă bună de explorat e Staffa, unde eu am văzut un singur pufin, în schimb mi-am delectat privirea cu o mulțime de scoicari și cormorani moțați („shag”, cum le spun ei).

Dacă ți-a plăcut să-ți fiu ghid, nu fugi de ploaie și nu te sperie lipsa semnalului, atunci te aștept cu mine în următorul tur foto din Insula Mull, Scoția. Garantez că o să vezi cel mai frumos verde din viața ta și că nu o să treacă o zi fără să cunoști o viețuitoare nouă.

Dacă ți-a plăcut să-ți fiu ghid, nu fugi de ploaie și nu te sperie lipsa semnalului, atunci te aștept cu mine în următorul tur foto din Insula Mull, Scoția. Garantez că o să vezi cel mai frumos verde din viața ta și că nu o să treacă o zi fără să cunoști o viețuitoare nouă.

Și pentru că tot ai ajuns până aici, aș mai vrea să știi că:

Găsești pufinii pe insulă doar primăvara și vara – în septembrie pleacă să-și facă veacul în ocean.

Cât timp aștepți după vidre, o să vrei să ronțăi ceva – ține minte că chipsurile Lays se cheamă Walkers în Scoția.

Acolo totul e pe invers: condusul e pe stânga, kilometrii sunt mile, iar prizele au nevoie de adaptoare.

Mull e o insulă pustie, mai puțin în octombrie, când are loc celebrul raliu, care a început încă din 1969.