Răscolind internetul în căutare de informații despre emoțiile animalelor, am găsit mai multe interviuri cu doamna Carmen Strungaru. Nu știam cine este, dar am aflat repede. În fața ochilor mi se derulau cuvintele etolog, cercetător, biolog, scriitor, traducător, conferențiar – pe scurt, cel mai potrivit om cu care să povestesc despre emoții! Atenție, urmează un interviu de pus pe rană, la finalul căruia veți vedea natura cu alți ochi.
Pe doamna Carmen Strungaru am rugat-o să se prezinte singură înainte de a-mi răspunde la întrebări:
„M-am născut în 1952 și, de când mă știu, mi-am dorit să aflu „totul” despre comportamentul animalelor și al oamenilor. Am predat Etologie animală și Etologie umană la Facultatea de Biologie a Universității București în perioada 1991-2018 și, o perioadă, și la Facultatea de Psihologie. Am participat la congrese și conferințe în Europa, Canada, America, am fost profesor invitat în Indonezia și Japonia, am participat în două rânduri la deplasări pe teren în arhipelagul Trobriand (Papua Noua Guinee) și în Indonezia (Java, Kalimantan, Sumatra, Sulawesi, Moluce, Bali, Lombok).
După pensionare am tradus cărți ale unor autori importanți în domeniul etologiei /biologiei (Frans de Wall, Antonio Damasio, Edward O. Wilson, Mario Livio, Alexis Willett și Jennifer Barnett, Anthony Brandt și David Eagleman, Martin Seligman, Frances Jensen, William Calvin, David Reich, Michael Spitzer, Nick Lane, etc.).
Am reușit să aflu câte ceva despre comportamentul animalelor și oamenilor.”
Pe mine m-a „lovit” dragostea pentru natură la 40 de ani. Dumneavoastră ați descoperit-o mult mai devreme. Vă mai amintiți cum s-a întâmplat?
Pe mine dragostea de natură nu m-a lovit, ci s-a ițit de sub un gard, cu toate cele patru cornițe ale sale, pe trotuarul de piatră cubică ce mărginea casă după casă, cărămidă peste cărămidă. Și asta a fost de ajuns ca să rămân pentru totdeauna fascinată de animale. Deși am ajuns să fiu tobă de teorie în privința naturii, prima oară am fost la munte când aveam 16 ani și mi-am petrecut primele zile într-un sat când aveam 24, prilej cu care am constatat că mă simțeam mult mai în largul meu cu animalele din grădina zoologică, pe care le vizitam aproape în fiecare săptămână, decât cu vacile care-și legănau talanga oprindu-se în dreptul câte unei porți. Să fi contribuit „șansa‟ de a fi trăit în „marele oraș‟, sau imaginația alimentată de lecturi și de puținele filme documentare la care am avut acces, sau pur și simplu firea mea? Nu știu.
În 1995 ați participat la prima dumneavoastră expediție științifică, în Papua Noua Guinee. Cum a fost să vă citiți jurnalul după 30 de ani și să scrieți o carte despre acea experiență? Cum ați revăzut Papua Noua Guinee prin filtrul atâtor ani de viață?
Poate părea ciudat, dar în momentul în care mi-am recuperat jurnalul am realizat că-i știu pe de rost fiecare frază ca și cum l-aș fi scris cu o zi înainte și că simt fiecare lucru ca și cum m-aș fi întors din călătorie cu doar o săptămână în urmă. Ce s-a rafinat, zic eu, este modul în care o percep acum pe cea care am fost în urmă cu 30 de ani. Recitind jurnalul, m-am surprins bombănindu-mă: ce naivă erai, ce ciudată trebuie să fi arătat în ochii oamenilor de acolo, cum ai putut să vrei și să crezi că-i poți schimba pe copiii care se jucau cu peștele balon sau pe tinerii care încercau să prindă cu orice chip un câine pentru niște țigări…
Și faptul că mă bombăneam mă face să cred că, în timp, această experiență m-a schimbat, m-a făcut să privesc lucrurile și oamenii cu ceva mai puțină rigiditate, doctă europeană, m-a umanizat într-un fel.
Visul dumneavoastră dintotdeauna a fost să explorați Africa. Pentru o persoană cu atâtea studii, cercetări realizate și experiență într-un domeniu mai puțin documentat de noi - cum de nu v-a sărit nimeni în ajutor și nu v-a susținut în acest demers?
Ha, ha, ha! Cunoașteți multe persoane dispuse să sponsorizeze o femeie de peste 40 de ani, cu 3 copii, să plece teleleu în Africa pentru că așa a visat ea în copilărie? Nepotrivire spațio-temporală. Dacă aș fi trăit în altă parte, sau într-un alt timp, poate ar fi existat vreo șansă… Așa, când a devenit posibil, pe harta care mi s-a oferit erau deja trasate ale linii. Africa a rămas în mine și nici măcar nu știu dacă imaginea mea despre ea s-ar potrivi realității. Ce știu este că s-a potrivit perfect realității din Papua Noua Guinee și din multele insule ale Indoneziei.
Știu că lucrați la o nouă carte, „etologia pe înțelesul tuturor”. Când o vom putea citi și cum ați descrie etologia, într-o singură propoziție? Eu am întâlnit prima oară acest cuvânt anul trecut, în timp ce documentam emoții și am descoperit că e, de fapt, o știință.
Ca să nu dau definiția clasică a Etologiei, aș spune că este un soi de analiză gramatică a vieții care te îndeamnă să cauți răspunsuri la întrebările „când? cum? unde? cine? ce? cui? al cui? cât? și de ce?”. Cartea de care vorbiți: „Homo vanus – etologia noastră cea de toate zilele‟ e pe ultima sută de metri, dar, ca în oricare cursă, ultimii metri fac diferența. Sper să ajung la Finish anul acesta.
Deși este susținută de o bibliografie bogată, cartea NU este un curs universitar. Comportamentul animal, dar și cel uman intrigă și incită pe oricine este dispus să se uite în jur și/ sau în sine, indiferent de vârstă, de studiile sau de profilul profesional pe care-l are. De aici și subtitlul cărții „Etologia cea de toate zilele‟. În același timp, Etologia este incomodă, te obligă nu numai să-ți proslăvești latura culturală, ci să-ți privești și latura biologică, lucru greu digerabil pentru Homo vanus (omul cel vanitos), chiar și în zilele noastre.
Oricum, cred că știința serioasă nu trebuie să fie neapărat și rigidă și că o doză de umor poate facilita înțelegerea subiectului, fără a-i știrbi din importanță.
Tot în researchul meu pentru album, mi-am dat seama cât de puține informații există despre emoțiile animalelor. Pe lângă câteva cărți (și mai ales cele ale lui Frans de Waal, care au fost traduse chiar de dumneavoastră), internetul nu m-a ajutat mai deloc. Cum văd românii etologia? Reprezintă un domeniu de interes, i se acordă suficient credit?
Aproape de fiecare dată când începem, noi, etologii, să spunem câte ceva despre comportamentul animal sau uman, audiența își ridică nedumerită privirile, murmurând: „Păi asta o știe oricine, ce mare scofală?‟
Dacă cerem audienței să ne explice mai pe larg cum e cu scofala aia, unele răspunsuri au legătură cu realitatea, altele cu credințele și stereotipurile culturale, dar cele mai multe sunt de tipul „Așa fac ele‟/ „Așa facem noi.‟
N-aș putea să spun cum văd românii etologia. Cred că foarte mulți nici nu știu că există și nu par să sufere prea mult din cauza asta. Ca disciplină universitară, s-a introdus în București în 1992. Am pornit-o de la zero dar a fost primită cu foarte mult entuziasm de studenți și atunci a prins aripi. Astăzi se predă în mai multe centre universitare și sper să fie din ce în ce mai multe, pentru că e nevoie de ea, nu numai în cazul biologilor și al psihologilor ci și al medicilor, medicilor veterinari, sociologilor etc.
Ați fost Conferențiar la Facultatea de Biologie a Universității București. Cum văd studenții etologia și care sunt cele mai frumoase amintiri sau povești pe care le-ați avut cu tinerii? Aveți vreun urmaș de seamă, demn să vă calce pe urme?
Exact cum am descris-o. Trecerea de la „ce mare scofală‟ la pătrunderea mecanismelor biologice care stau la baza comportamentelor, îmbinarea dar și confruntarea lor cu latura culturală entuziasmează. Amintiri, cu duiumul: excursii pe cont propriu pe diverse coclauri, vacanțe comune în casa mea din Deltă… Dar cel mai mult m-au impresionat cursurile. Știai la ce oră încep, dar nu știai niciodată când se termină. La un moment dat luam o pauză, puneam mână de la mână, cumpăram pâine, brănză, icre și ce se mai putea și apoi ne continuam discuțiile (aveam voie să vorbim și cu gura plină) până ne scotea afara portarul. Vezi, există și o legătură concretă între etologie și pâine…
Cât timp am fost eu la catedră nu s-a găsit o posibilitate de a mai aduce pe cineva deși au existat mulți studenți deosebiți. Nu-i nimic, au reușit cu brio în afară! Acum a preluat cursurile de etologie animală și umană o fostă studentă foarte dragă mie, d-na Livia Petrescu și lucrurile progresează frumos chiar dacă, sau poate tocmai datorită faptului că necesită mult efort, și că sunt prea puțin susținute formal. În continuare ar fi mare nevoie să mai existe un asistent pentru a face față tuturor problemelor: îndrumarea unor lucrări solide de licență și de masterat, organizarea unei activități serioase de cercetare. De unul singur nu poți decât să navighezi de la o temă la alta și să-ți gestionezi frustrarea că nu ai cu cine și cu ce să duci lucrurile un pic mai departe.
Ne poate ajuta etologia să iubim și să respectăm animalele mai mult decât o facem astăzi? Aveți vreun secret închis într-un sertar?
Primum non nocere („În primul rând, să nu faci rău”) ar trebui să fie comandamentul oricărei ființe dotate cu rațiune, conștiință, inteligență, așa cum ne pretindem noi. Dar însăși faptul că dictonul a rămas până astăzi, doar un principiu pus în cârca personalului medical ne arată cât suntem de Homo-centrici. Asta poate constitui și o explicație a înverșunării cu care ne opunem ideii că și la restul animalelor întâlnim măcar și numai primordii de rațiune, de conștiință, de inteligență.
Atâta vreme cât va dăinui convingerea superiorității noastre față de restul lumii animale nu cred că sunt cu adevărat șanse de a schimba relația cu ele decât punctual. Nici nu aș pretinde să le iubim, ar fi suficient să respectăm fărâma de viață din ele. O schimbare de percepție ar putea veni de la copiii „educați‟ să-și educe adulții din jur.
Pe lângă inteligența cimpanzeilor, a ciorilor sau elefanților, am observat și simțit pe pielea mea emoțiile animalelor: grija pentru pui, ritualurile de curtare, loialitatea, curiozitatea, frica, suferința, capacitatea de adaptare sau răbdarea (și mă gândesc la urșii polari din Churchill care așteaptă cu lunile să înghețe golful ca să poată vâna). Am citit și despre balenele care comunică în șoaptă cu puii lor pentru a fi mai greu depistate de inamici. De ce exemple sau studii mai avem nevoie ca să putem concluziona că și animalele simt și au emoții la fel ca noi?
Emoțiile sunt când sublime, superioare, divine, creatoare și inspiratoare, când ceva de care ar fi bine să ne debarasăm cât mai repede pentru a ne pune în valoare adevărata noastră măreție umană. Ar trebui să ne hotărâm odată, nu?
Ceea ce ne incomodează cel mai mult la emoții este faptul că sunt capabile să ne afecteze rațiunea, controlul, conștiența, adică exact acele caracteristici pe care ne place să le considerăm ca fiind, alături de limbaj, exclusiv umane. Și aici se naște un paradox pe care nu numai oamenii obișnuiți, ci și lumea științifică l-a alimentat și încă îl mai alimentează, copios: Pe deoparte, puse în antiteză cu conștiința de sine și rațiunea, emoțiile sunt privite ca fiind ceva de ordin inferior, primitiv, animalic. Pe de altă parte, atunci când lumea științifică, vorbește despre emoții, de cele mai multe ori le neagă prezența în viața animalelor, sau încearcă să tragă măcar un zid între teamă și „adevărata“ teamă, sau bucurie și „adevărata“ bucurie, umană.
În concluzie, savanții se bat în concepte nereușind să se hotărască care este cea mai adevărată teorie a emoțiilor: cea evoluționistă adaptativă, cea fiziologică, cea neurologică sau cea cognitivă, în loc să realizeze un lucru extrem de simplu și anume că au o bază fiziologică periferică și centrală, neurologică, cognitivă și au rol adaptativ. Cuiul lui Pepelea este acel „la fel ca noi‟.
Caraghios este că înghițim cu pumnul tot felul de medicamente care să ne regleze starea emoțională, să ne trateze depresiile și alte stări psihopatologice fără să avem decența de a recunoaște că toate aceste pilule și stabilirea efectelor lor s-a făcut în urma testărilor pe animale.
Citeam că rușinea ar fi specifică nouă, dar nu doar o dată am observat cum câinii sau pisicile certate se ascund într-un colț și lasă capul în pământ după ce fac o prostie. Să fie doar frică la mijloc? Sau încă se feresc oamenii de știință să vorbească despre emoțiile animalelor?
Nu știu dacă „rușinea‟ pe care o identificăm la animale echivalează cu ceea ce înțelegem noi prin rușine la om. La bază, în principiu, stă tot frica de pedeapsă (fizică, psihică, socială).
În ziua de astăzi îi este oricui la îndemână să fotografieze sau să filmeze animalele, oriunde ar fi. Credeți că a influențat tehnologia percepția noastră asupra animalelor?
Categoric, da. Pentru cei ce vor să privească și să gândească. De la fotografierea unor amănunte greu sesizabile altfel, la surprinderea interacțiunilor, totul este interesant și emoționant. Asta este de fapt marea artă în fotografiere și filmare – surprinderea emoționalului „obiectiv‟, transmiterea emoției observatorului și emoționarea privitorului. Acum, și asta are reversul ei. Depinde cine privește și cât este de dispus să vibreze la vederea unor imagini vizibil regizate care caută cu orice chip să mulgă emoții.
Descoperind natura și viața ei, m-am descoperit pe mine. Am observat cum suferă atât flora, cât și fauna, și abia atunci mi-am dat seama că suferința e a tuturor și că omenirii îi e la fel de greu. Și noi am petrecut ultimul Crăciun la 20 de grade și ne confruntăm din ce în ce mai des cu fenomene meteorologice extreme. Drept urmare, eu am învățat că, luptând pentru binele animalelor, lupt și pentru binele meu. Care e cel mai de preț lucru pe care l-ați învățat de la animale?
Modestia, fragilitatea, tenacitatea și atașamentul. Nu mă pot opri la unul singur, dar aș putea să mai adaug o pagină de lucruri de preț pe care mi le-au oferit.
După toată experiența dumneavoastră de viață și munca de cercetare făcută în domeniu, ce sfaturi aveți pentru noi ca să avem mai bine grijă de natură?
Mai multă modestie, tenacitate și atașament, că rațiune, chipurile, avem.
În expedițiile mele pentru La NORD de cuvinte, am observat că acolo unde primează banul, pare că schimbările climatice nici nu există pentru locuitori sau guverne. În călătoriile dumneavoastră, ați observat în vreun fel efectele schimbărilor climatice?
Nu, călătoriile mele s-au încheiat înainte ca aceste modificări să fie atât de evidente, dar observ din plin cât de inconștienți sunt oamenii din jur, chiar și atunci când nu e vorba neapărat de bani. Trăiesc de vreo 12 ani la țară și văd că mulți nu au nicio tresărire să ardă deșeuri toxice în fundul curții, că suntem doar o mână de oameni care sortăm gunoiul, deși există un serviciu de recoltare, că hărnicia se cunoaște după maldărul de frunze uscate, strânse și arse permanent „ca să fie curat,‟ după care, primăvara se pun îngrășăminte chimice la fiecare fir de roșie și de ardei, că haznalele se golesc, pe șest, prin curțile vecinilor sau în gârlă, iar malurile gârlei sunt de nedescris și dureros de fotografiat… Un sat e numai un sat, dar puse cap la cap… Oamenii nu „internalizează‟ consecințele acțiunilor lor, iar dacă-ți propui să le faci „educație ecologică‟, numai cuvântul educație îi și înțepoșează. „Vine unul de la oraș, care habar nu are să dea cu sapa, să ne învețe pe noi cum să trăim!‟
Din iunie și până acum nu a plouat nici două zile așa, mai serios. Apa a secat din puțuri, parcă văd că va trebui să plecăm în bejanie și singurul lucru pe care-l aud este că „nu te poți certa cu Dumnezeu.‟ Interesant mod de a le lăsa și pe cele bune, dar mai ales pe cele rele, la voia divinității.
Vă întreb din papucii de părinte, unul care încearcă să insufle copilului dragoste și responsabilitate pentru casa asta mare a noastră, a tuturor, Planeta. Știu că aveți trei fete, ați reușit să le transmiteți și lor dragostea pentru natură?
Eu nu am încercat să le „insuflu‟ dragoste sau responsabilitate pentru natură. Au trăit într-o casă de biologi în care mișca prin fiecare colț câte ceva, așa încât pe la 2-3 ani era un poem să mergi cu ele pe stradă pentru că trebuia ocolită cu grijă orice furnică. Am fost chemată de urgență să reanimez o albină moartă și uscată (și trebuie să recunosc că am trișat – i-am făcut „respirație gură la gură‟ până a împins-o curentul de aer într-un boschet) iar când s-au făcut mai mari a început nebunia culesului de pisici, câini, pui de vrabie, de porumbei, o veveriță, melci, broaște etc. La un moment dat am avut simultan un cățel cu 3 picioare, o cucuvea cu un singur picior și un porumbel șchiop și operat, de ziceai că suntem secție de ortopedie. La ele acasă muștele, gândăceii, păianjenii se scot vii și nevătămați afară, iar crenguțele găsite rupte pe stradă se pun în apă și culmea, multe dintre ele prind rădăcini și-și găsesc loc prin zeci de ghivece. Două dintre fete sunt vegetariene „fundamentaliste‟ iar a treia tocmai și-a cumpărat împreună cu soțul ei o casă pe lângă Cluj, motivul determinant fiind acela că în brazii din curte își are sediul o colonie de bufnițe (cam 30 la număr). Și lucrurile se transmit mai departe și nepoților mei. Ceea ce le-am învățat de foarte mici a fost doar că fiecare ființă are dreptul să trăiască, ca și noi, și că nu există animale folositoare și animale dăunătoare.
Obișnuiesc să adresez de cele mai multe ori câteva întrebări de tip „oracol”. Mă fac să fiu nostalgic. Așa că, dacă ați putea fi un animal, în ce v-ați întruchipa?
Șobolan – măcar prin asta să le mulțumesc pentru toate lucrurile pe care le-am învățat de la ei și să mă lămuresc și eu odată cât de bine i-am înțeles.
Știind că ați parcurs emoții, m-aș bucura să aflu dacă am reușit să vă las întipărită în minte o fotografie?
În ochii „specialistului‟ albumul nu conține cine știe ce informații științifice.
În ochii „vânătorului de senzații,‟ care ar răsfoi febril paginile albumului așa cum aleargă și peste paginile internetului, imaginile nu au stridența adunătoare de like-uri.
Posesorului de Iphone, faptul că o pasăre zboară de la stânga la dreapta, în timp ce o alta zboară de la dreapta la stânga și vreo două se odihnesc, i se va părea banal. Și el poate face 20 de poze ca astea în mai puțin de o oră.
În ochii iubitorului de animale, fotografiilor din album le lipsește acel „nu știu ce‟ care să-l facă să exclame „Vai ce dulce e!‟
În ochii activistului de mediu s-ar putea citi dezamăgirea că momentele surprinse în album sunt „prea blânde‟ în comparație cu înfricoșătoarea realitate.
Unui pictor, majoritatea fotografiilor i-ar aminti imediat de tehnica griurilor.
Și atunci, de ce ar trebui să te uiți prin acest album? În primul rând, pentru că există și ai avut norocul să-ți iasă în cale. Când îl scoți din țiplă, degetele simt textura deosebită a coperții, în vreme ce nările se umplu de un miros aparte, ce aduce aminte de tipărituri vechi. Încă înainte de a privi vreo imagine, grosimea hârtiei îți crează o stare aparte, asigurându-te, parcă, de faptul că nu ar putea să poarte pe ea decât ceva special. Iar titlul nu face decât să dea acestor prime percepții un nume: Emoții.
Dar suntem de prea multă vreme victimele manipulării emoționale pentru a ne mai încrede doar în semnele exterioare, în ambalaj.
Cum am privit acest album? Așa cum se întâmplă să ascult câte un concert de pian, surprinsă în mii de alte feluri pe lângă înșiruirea cunoscută a notelor. Fotografiile au volum, au atmosferă. Simți, parcă, briza sau, dimpotrivă, aerul uscat și rece iar neclintirea pare ușor ireală. Îmi seamănă mai mult a cadre dintr-o poveste cu mult miez, la a cărei continuare nu am acces și atunci îmi iau libertatea de a-mi făuri propriul miez. Nimic demonstrativ, nimic provocator. Un calm meditativ, trist, pe alocuri, fără să-ți dezvăluie în mod explicit motivul tristeții. Cu siguranță au existat așteptări înfrigurate (la figurat dar, de bună seamă, și la propriu), dar nimic nu-ți sugerează altceva decât o infinită răbdare, de ambele părți. Textul uneia dintre fotografiile care m-au impresionat spune: „când natura dă spectacol și prinzi bilet în primul rând, ai crede că lumea e perfectă. De acolo de sus de unde plutește pe o undă de vânt, totul e frumos, nu sunt probleme, nici dezamăgiri și nici tristeți‟. Lumea lui Rareș Beșliu nu e perfectă, are o tristețe în ea, dar e cel puțin la fel de frumoasă ca aceea a pescărușului. Deosebit de elegante fotografiile alb pe alb ale egretelor, dar și fotografia cormoranilor. Și o notă specială marmotei. Textele alăturate imaginilor sunt echilibrate și, în același timp, de o mare sensibilitate alcătuind un tot delicat.
Repet, sunt impresionată de modul foarte subtil în care reușește acest album să se adreseze, fără pic de ostentație, sensibilității privitorului.
Și acum, pe final, vă propun un exercițiu de imaginație, pentru că tuturor ne stă bine să visăm. Dacă ar fi să alegeți o fotografie din album în care să vă transpuneți/ teleportați și să trăiți în realitatea ei, care ar fi aceea?
„…nici nu e nevoie să privim amândoi în aceeași direcție atâta vreme cât există încredere reciprocă. Ne protejăm mai bine iar tu ești ochii mei de la spate‟.
Vă mulțumesc!
Eu vă mulțumesc pentru starea prilejuită de acest album și vă doresc ca lucrurile să meargă în continuare la fel de frumos, de sensibil și de sincer.
