Prima mea întâlnire cu ei a fost când se plimbau fără griji pe spatele părinților. A fost o imagine care a reușit să mă întoarcă în copilărie, să-mi transmită stările alea demult uitate, să-mi facă dor de mama. Corcodeii mari își duc puii în spate atunci când sunt mici și drumul e prea greu. Iar când ei devin prea grei, părinții fac schimb și îi poartă celălalt pe umeri. Îi cară cu grijă, sub penele lor călduroase și sigure, de părinți iubitori, ocrotitori. E și un mod de a-i învăța să înoate, lăsându-i în urmă la un moment dat, ca să vină apoi spre ei. Din când în când, mai fac cu toții o scufundare, dar fără să se desprindă unul de altul. Nu mai e mult până când puii vor da piept cu greutățile vieții. În scurt timp, puful gros se va transforma în pene, iar micuții corcodei vor cunoaște lumea.