Birds
Piciorongul
Piciorongul e, pentru mine, pasărea contrastelor. Încă din nume te aștepți să vezi ceva uriaș, cu aspect dur, când de fapt el este un firav și cea mai plăpândă pasăre pe care am văzut-o.
Chiar și adulții arată ca niște pui, cu capul lor mic și ciocul fin ca un ac. Într-adevăr, picioarele sunt lungi, dar nimeni nu vorbește și cât de subțiri sunt, în același timp. Ori cum trebuie să le susțină trupul, greu cât o ciocolată cu mai mult lapte. Și să nu uităm că de multe ori stau doar într-un picior!
Piciorongul e tare haios când aleargă sau merge mai repede în căutarea hranei. Își îndoaie greu picioarele lungi și prima impresie când îl vezi, e să râzi de el și să-ți amintești de Jack Sparrow în Pirații din Caraibe. Dar dacă-l mai urmărești puțin, te răzgândești instant și alergatul lui îl compari mai degrabă cu un vals numai de el știut.
Contrastante sunt și culorile, cu un penaj alb-negru și picioare roz-roșiatice. Zici că le-a editat un fotograf pus pe șotii.
Umblă de obicei în stoluri și, mai ales în timpul cuibăritului, sunt mai gălăgioși ca ceata lui pițigoi. Până și prădătorii din apropierea coloniilor își bagă degetele în urechi când îi aud și fug ca din gură de șarpe de sunetele lor puternice și stridente.
Ritualul de împerechere e fascinant. Femela stă pe loc câteva secunde, cu capul nemișcat, întins în față, ca și cum ar vrea să decoleze. În tot acest timp, masculul îi dă târcoale, stropește cu ciocul în apă de mai multe ori și își face toaleta. La final, după ce „actul” propriu-zis se încheie, cei doi își apropie ciocurile și fac câțiva pași de dans împreună. Așa se încheie spectacolul.
Și dacă tot spuneam la început că numele nu îl reprezintă în totalitate pe Piciorong, ei bine, în Italia i se spune „Il Cavaliere d’Italia”. Îmi place mult și cred că i se potrivește mult mai bine – un cavaler elegant, firav și grațios, cum numai el poate fi.
